Planta sfântă a druizilor


vascul

Fructele, divers şi viu colorate, solitare când sunt mari, adunate în grape sau ciorchini, când sunt mai mici, şi păstrate şi peste iarnă, când culoarea lor face un contrast izbitor cu albul imaculat al zăpezii, îşi semnalizează de la distanţă prezenţa.

Pieliţa colorată, miezul dulce sau făinos al fructului reprezintă o momeală irezistibilă. Ea ascunde sămânţa care asigură perpetuarea speciei. Şi această sămânţă trebuie să fie transportată cât mai departe de părinţi, pentru a evita concurenţa vitală. Acest oficiu şi-1 asumă în mod involuntar păsările care, consumând partea cărnoasă a fructului, răspândesc, fără voia lor, seminţele.

Dintre plantele omitochore (care se folosesc de păsări pentru răspândirea seminţelor) cea mai vestită este vâscul (Viscum album).

La popoarele vechi, şi în special la populaţiile celtice, vâscul era considerat plantă sacră. Prezenţa acestei tufe veşnic verzi, aninată în copaci, era considerată de profeţii acestora, druizii, ca un semn al zeilor, iar pasărea care îi dădea târcoale – un trimis al cerului.

Fără îndoială că vâscul prezintă un deosebit interes ştiinţific. Viaţa lui de semiparazit face în continuare obiectul unor cercetări ştiinţifice, iar complexa relaţie parazit-gazdă încă nu este complet limpezită. Nu mai puţin interesantă este calea prin care acesta se răspândeşte.

Vâscul înfloreşte toamna târziu şi rodeşte în miezul iernii, când hrana păsărilor este rară şi săracă. Fructele sale sunt nişte boabe alb-gălbui, asemănătoare unor perle aşezate câte trei la locul de inserţie a frunzelor.

Cărăuşii lor sunt mierlele şi sturzii negri (Turdus viscivorus), care le consumă cu predilecţie. Dacă boabele vâscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui interesant semiparazit ar fi dispărut de mult. Seminţele împrăştiate pe pământ, o dată cu resturile mâncării, nu ar fi putut încolţi, ştiut fiind că vâscul nu poate trăi dacă nu găseşte o ramură-gazdă de care să se prindă. Şi totuşi el puiază pe ramurile alăturate şi pe copacii vecini.

Care este explicaţia acestui fenomen ce i-a frământat multă vreme pe oameni? Inventivitatea de chimist a vâscului a asigurat continuitatea vieţii lui de semiparazit. Seminţele sunt îmbrăcate într-o substanţă cleioasă. Când mierla consumă carnea dulceagă, seminţele i se încleiază pe cioc. Pasărea nu se suferă murdară şi atunci îşi curăţă ciocul frecându-l de o creangă vecină. Învelişul vâscos şi lipicios aderă cu uşurinţă la scoarţă, asigurând astfel seminţei mediul de dezvoltare.

Sursa: Enciclopedia curiozitatilor din natura, Tudor Opris

Tagged with: , ,
Postat in Plante

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Introduceţi adresa dvs. de email pentru a vă abona la acest blog şi o să primiţi notificări de postări noi prin email.

Alătură-te altor 246 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: