Plante lunatice


Plante lunatice

Influenţa Lunii asupra fenomenelor biologice era cunoscută încă din antichitate. Plutarh vorbea despre „lumina umedă şi rodnică” a zeiţei Osiris care reprezintă Luna în mitologia egipteană şi sub influenţa căreia plantele creşteau mai repede. Aceleaşi însuşiri de favorizare a dezvoltării plantelor erau atribuite de vechii greci şi zeiţei Arlemis.

Ştiinţa a dovedit că vechile credinţe despre influenţa Lunii asupra plantelor (ca şi a animalelor) sunt adevărate în esenţa lor. în 1961, savantul englez J. Brown a demonstrat că mişcările plantelor şi animalelor pot fi ritmate de nadirul şi zenitul Lunii. Printre exemplele cele mai convingătoare se numără şi curba bioritmică a respiraţiei cartofului, mai scăzută când Luna e la Zenit şi mai crescută când astrul nopţii se află la Nadir.

Deşi oamenii de ştiinţă n-au căzut întru totul de acord asupra felului cum acţionează Luna asupra vieţii de pe Pământ, se pare că e vorba de o împletire a atracţiei magnetice cu gradul de luminozitate al astrului nopţii care se schimbă în raport cu apropierea Selenei de noi şi cu fazele prin care trece satelitul Terrei. După cum se ştie, cel mai spectaculos fenomen provocat de Lună este mareea, mişcare regulată şi periodică a apelor mării prin care nivelul acestora urcă şi coboară zilnic, în acelaşi loc şi la aceleaşi ore, mişcările fiind cunoscute sub numele de flux şi reflux.

Mareea nu se exercită doar asupra apelor „marilor ci şi asupra sângelui animalelor şi lichidelor din trunchiul unor copaci tropicali. Astfel, un neam de acaju din Guyana, Vallaba, e un copac „lunatic”, deosebit de sensibil la diversele faze prin care trece Luna. Seva acestui copac suferă un fel de maree care o înalţă periodic spre satelitul nostru natural. Fenomenul poale fi observat foarte uşor dacă vom face o secţiune transversală în trunchiul copacului. La toţi copacii, un inel înseamnă un an de viaţă. Inelul e format din două rânduri alternative: unul, format din celule largi, parcă umflate de sevă – lemnul de primăvară – şi altul, alcătuit din celule strâmte, mai uscate – lemnul de toamnă.

La Vallaba însă, aceeaşi cronologie este marcată de 26 de inele, treisprezece exterioare şi treisprezece interioare unei linii mijlocii de demarcaţie. Cele 26 de urcuşuri şi coborâşuri ale inelelor cuprinse în spaţiul unui an reprezintă cele 26 fluxuri şi refluxuri suferite de sevă.

Tăietorii de lemne de prin părţile locului cunosc din practică efectele acestui ciudat fenomen. Dacă arborele este tăiat cu câteva nopţi înainte de a fi lună nouă, lemnul său roşiatic, excelent pentru construcţii, abia poate fi cioplit din cauza tăriei sale, concurând în aceste privinţe cu celebrul okoume, copacul de oţel din pădurile africane. In această perioadă, seva se găseşte în reflux. Circulaţia ei foarte lentă prin ţesuturile trunchiului şi ramurilor favorizează deshidratarea celulelor, care duce la întărirea lemnului. Dacă însă copacul e doborât în timpul lunii pline, când se exercită din plin atracţia magnetică a astrului, iar seva urcă cu putere în ţesuturi, asemenea fluxului, lemnul devine moale şi poale 11 uşor îmbucâtăţit, pierzându-şi din cauza marii cantităţi de apă calităţile obişnuite.

Sursa: Enciclopedia curioitatilor din natura, Tudor Opris

Tagged with: , , , ,
Postat in Plante

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Introduceţi adresa dvs. de email pentru a vă abona la acest blog şi o să primiţi notificări de postări noi prin email.

Alătură-te altor 246 de urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: